Există un loc tăcut în fiecare dintre noi, o prezență vie, blândă și profundă, care nu judecă, nu pedepsește și nu cere altceva decât să fie recunoscută. Este Christosul interior – acea scânteie divină care respiră prin noi, care simte prin noi și care așteaptă, cu răbdare infinită, să îi fie lăsată lumina să strălucească.
Dar dacă ne-am opri o clipă și ne-am întreba cu sinceritate: cum L -am tratat până acum?
L -am văzut măcar sau am și uitat că există?
Cu ce haine L -am îmbrăcat?
Au fost ele țesute din iubire și respect sau din rușine și vinovăție?
Ce cuvinte Ⅰ-am spus în tăcerea inimii?
Au fost ele blânde și încurajatoare sau aspre, pline de critică și îndoială?
De prea multe ori, fără să ne dăm seama, L -am acoperit cu straturi grele de judecată. L -am ascuns sub hainele apăsătoare ale vinovăției, L -am murdărit cu noroiul gândurilor de superioritate sau resentiment și L -am ținut captiv în colțurile întunecate ale fricilor noastre.
Și totuși, El nu a plecat niciodată.
Christosul din noi nu are nevoie să fie creat – El are nevoie să fie eliberat deschizând ușile casei inimii unde El sălășluiește.
Să începem, așadar, cu un gest simplu și sacru: să-Ⅰdăm jos hainele vechi. Să lepădăm, conștient, tot ceea ce nu Îi aparține: rușinea care ne micșorează, vinovăția care ne înlănțuie, judecata care ne separă. Să curățăm cu blândețe fiecare strat de gând care nu este născut din iubire.
Apoi, să- L îmbrăcăm din nou. Cu haine noi.
Dar nu oricum. Nu cu haine „de firmă” al cărei renume răsună în eterul manifestărilor golite de conținut al vieții mondene.
Să- L imbrăcăm cu reverență față de tot ceea ce înseamnă viață, indiferent de forma în care se prezintă ea.
Să alegem hainele virtuților – țesute din fire de lumină și colorate în nuanțele vii ale compasiunii. O mantie de bunătate care încălzește tot ce atinge. Un veșmânt de recunoștință care transformă fiecare clipă într-un dar. O eșarfă fină de înțelepciune, care ne amintește să vedem dincolo de aparențe. Și, peste toate, o haină largă de generozitate, care ne deschide inima către ceilalți.
Și nu doar să- L îmbrăcăm – ci să vorbim cu EL.
Să - Ⅰ șoptim cuvinte pe care poate nu le-am rostit niciodată:
„Ești suficient.”
„Ești iubit.”
„Ești ghidat.”
„Ai voie să strălucești.”
„Meriți să fii fericit și iubit.”
„Iți este permis și posibil să primești bunătate.”
„Ești apreciat.”
„Ești creatorul propriei realitați.”
Să- L încurajăm să iasă în lume prin noi.
Unde L -am plimba, dacă am ști că fiecare pas al nostru este un pas al Lui?
Poate pe cărările liniștite ale sufletului nostru, acolo unde blândețea devine limbaj.
Poate în întâlnirile cu ceilalți, unde o privire caldă sau un gest simplu poate deveni o revelație.
Poate chiar în mijlocul haosului cotidian, acolo unde lumina este cel mai necesară.
Și ce fapte L -am lăsa să înfăptuiască prin noi?
Fapte mici, dar pline de adevăr: un cuvânt bun spus la timp, o mână întinsă fără așteptări, o iertare oferită din inimă, o clipă de prezență autentică. Să- L hrănim nu cu perfecțiune, ci cu sinceritate. Nu cu imagine, ci cu esență.
Să- L hrănim cu generozitate.
Cu recunoștință.
Cu marinimie.
Christosul din noi crește în spațiul unde iubirea curge liber, necondiționată – acea iubire din care am fost creați cu toții și în care ne întoarcem, clipă de clipă, atunci când alegem conștient.
Aceasta nu este o chemare la a deveni altcineva.
Este o chemare la a deveni, în sfârșit, cine am fost mereu.
Să nu- L mai ascundem!
Să nu- L mai judecăm!
Să nu- L mai ținem în lanțurile trecutului!
Să- L eliberăm!
Și, în pacea inimii, să-Ⅰ permitem să trăiască prin noi – în lumină, în adevăr și în iubire.
Christos A Înviat!
Christos este Etern si mereu Viu in inima ta! Deschide porțile inimii si dă- Ⅰvoie să existe prin tine!
Fiți IUBIRE!
Gloria In Excelsis Deo!