Lucrurile au valoarea pe care alegem să le-o dăm
„Dorința este alimentată de iluzia lipsei și de faptul că sursa fericirii se află în afara sinelui și, prin urmare, trebuie urmărită sau dobândită. Importanța obiectului dorinței este astfel umflată și supraevaluată de simbolismul și misticismul său. [...] Dacă ne uităm cu atenție la viața umană, vedem că este, în esență, o luptă lungă și elaborată pentru a scăpa de temerile și așteptările noastre interioare care au fost proiectate asupra lumii.” — Sir David R. Hawkins, M.D., Ph.D.
Există un adevăr simplu, dar profund, pe care puțini oameni îl observă cu adevărat: lucrurile nu au valoare în sine. Noi suntem cei care proiectăm valoare asupra lor.
Un obiect este doar un obiect.
Un loc este doar un loc.
O situație este doar o situație.
Un om este doar un om.
Și totuși, pentru cineva acel obiect devine „totul”, acel loc devine „acasă”, acea persoană devine „sensul vieții”, iar acea experiență devine „fericirea supremă”.
De ce? Pentru că mintea și inima umană investesc lumea exterioară cu semnificațiile care există deja în interior.
Când golul interior creează idolii exteriori
De cele mai multe ori, nu iubim lucrurile pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce credem că ne vor oferi sau, altfel spus, pentru recompensa emotionala benefica.
Nu căutăm doar bani — căutăm siguranță.
Nu căutăm doar validare — căutăm sentimentul că suntem suficienți.
Nu căutăm doar relații — căutăm să umplem singurătatea.
Nu căutăm doar succes — căutăm să scăpăm de senzația de inutilitate.
Dintr-un spațiu interior de frică, lipsă, gol, insuficiență sau separare, proiectăm asupra lumii exterioare puterea de a ne salva. Astfel, obiectele dorinței devin supraevaluate. Le umflăm importanța până când ajung să pară sacre. Credem că „dacă voi obține acel lucru”, „dacă persoana aceea mă va iubi”, „dacă voi ajunge acolo”, atunci voi fi complet si fericit. Dar adevărul este că lumea exterioară nu creează golul și nici nu îl poate umple permanent. Ea doar reflectă ceea ce există deja în interiorul nostru. Astfel putem face alegerea simpla de a accepta tot ceea ce este si a fi fericiti pur si simplu creand in mod usor spatiul de preaplin interior care va atrage preplinul exterior.
In virtutea intelegerii prin vizualizare putem folosi metafora paharului care este perceput fie ca fiind pe jumatate gol sau pe jumatate plin diferenta rezultand din felul in care se "simte" privitorul in interior si de emotiile care locuiesc in sine.
Schimband perspectiva, ca intr-un joc de "adevar sau provocare" al copilariei, putem spune astfel:
Paharul nu este nici doar pe jumatate gol, nici doar pe jumatate plin, el este si a fost mereu asa cum alegem sa il vedem. El este pe jumatate gol pentru ca este pe jumatate plin si este pe jumatate plin pentru ca este pe jumatate gol. Nici una dintre variante nu ar exista fara cealalta si in acelasi timp deriva ca stare si forma de existenta una din cealalta. In acelasi timp paharul este complet si plin in fiecare clipa. Jumatate este plin cu materie vizibila (lichida sau solida) si cealalta jumatate este plina cu materie invizibila (gazoasa – fie ea aer pur sau o alta forma de gaz). Concluzia acestei perspective ar putea fi ca paharul este complet plin prin sine insusi si detine in forma aceasta si spatiul necesar care poate fi oricand inlocuit cu orice alegem sa turnam in el, lichid sau solid.
Fericirea proiectată în exterior
Omul trăiește adesea cu iluzia că fericirea există undeva în afara lui și trebuie găsită, câștigată, cucerită sau meritată. Alergăm după experiențe, relații, statut, recunoaștere, posesiuni sau control crezând că acolo se află pacea noastră. Însă ceea ce numim „fericire” nu vine cu adevărat din exterior. Exteriorul doar activează temporar anumite stări deja prezente în noi. De aceea, doi oameni pot trăi aceeași experiență și să o perceapă complet diferit. Unul vede oportunitate, altul vede pericol. Unul vede frumusețe, altul vede banalitate. Unul simte recunoștință, altul simte lipsă. Realitatea exterioară nu poartă în sine sensul pe care i-l atribuim. Sensul vine din conștiința noastră si nivelul de constiinta si constientizare catre care ne orientam interesul. Fericirea nu este ceva ce intră în noi din exterior. Ea este ceva ce proiectăm asupra vieții atunci când interiorul nostru este în armonie.
Puterea pe care o oferim lucrurilor
Ajungem astfel să dăm o putere enormă unor lucruri care, în esență, sunt neutre.
Un telefon.
O mașină.
O funcție.
O relație.
O opinie despre noi.
O imagine socială.
Le transformăm în simboluri ale valorii personale. Și astfel devenim dependenți emoțional de ele. Dacă le avem, ne simțim valoroși. Dacă le pierdem, simțim că ne pierdem pe noi înșine. Însă adevărul este că nimic exterior nu poate defini valoarea unei ființe create deja cu valoare intrinsecă. Atunci când uităm asta, trăim într-o continuă alergare după confirmări externe. Viața devine o încercare nesfârșită de a compensa o lipsă interioară. Dar acea lipsă nu poate fi vindecată prin acumulare. Pentru că rădăcina ei nu este materială, ci spirituală.
Adevărata valoare nu trebuie câștigată
Există o idee profund eliberatoare: valoarea noastră nu vine din ceea ce avem, realizăm sau demonstrăm. Valoarea noastră vine din însăși existența noastră. Faptul că existăm este deja dovada unei iubiri originare. Dacă Dumnezeu, Atoatecreatorul, nu ar fi fost doar Iubire pură, nici măcar nu am fi fost aduși în existență. Existența însăși este o expresie a valorii pe care viața o are în ochii Creatorului.
Nu trebuie să devenim suficienți pentru a merita iubirea. Suntem deja.
Nu trebuie să acumulăm pentru a avea valoare. Avem deja valoare prin fiintarea noastra.
Nu trebuie să impresionăm pentru a justifica existența noastră. Existam deja si prin asta contribuim la tot ceea ce este creat.
Suntem deja expresia unei intenții divine. Iar atunci când conștientizăm asta, relația noastră cu lumea se transformă complet. Nu mai folosim lumea pentru a ne umple golurile. Nu mai cerșim valoare de la oameni. Nu mai transformăm dorințele în idoli. Nu mai confundăm simbolurile cu esența. Începem să ne raportăm la viață din plenitudine, nu din lipsă.
Din interior spre exterior
Omul care se simte gol va transforma lumea într-o vânătoare continuă. Omul care își cunoaște valoarea interioară va transforma lumea într-o expresie a iubirii. Diferența nu este în ceea ce posedă fiecare, ci în spațiul interior din care trăiește. Când pacea există în interior, nu mai căutăm obsesiv validare. Când iubirea există în interior, nu mai cerem altora să ne completeze. Când valoarea este recunoscută în interior, nu mai depindem de simboluri externe pentru a ne simți importanți. Atunci descoperim că viața nu trebuia cucerită pentru a fi frumoasă. Trebuia doar privită fără iluzia lipsei. Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari revelații, fie ea intelectuala sau spirituala: ceea ce căutăm cu disperare în exterior a fost dintotdeauna prezent în interiorul nostru. Ceea ce am cuprins in acest articol este doar o perspectiva personala, o parere subiectiva care este libera de orice obligatie de a crede sau accepta ca adevar absolut nimic din ceea ce a fost scris. Ideile transcrise se doresc a fi mai degraba o sugestie de schimbare a perspectivei individuale a fiecaruia dintre cei care ati citit aceste randuri la care adaug banala, dar provocatoarea intrebare „Ce as avea de pierdut daca incerc sa fac altfel?”.....poate nimic sau poate totul. Acel „tot” care nu mai serveste pentru ceea ce urmeaza sa fie umplut.
Fiti Iubire!
Gloria in Excelsis Deo