Arta Povestirii
Cum mintea creaza iluzia realitatii sau cum creeaza copilul interior scenarii care ne conduc viata
Mintea umana este un povestitor extraordinar. In fiecare zi, fara sa ne dam seama, ea completeaza golurile, interpreteaza gesturi, anticipeaza viitorul si construieste explicatii pentru ceea ce traim. Din punct de vedere psihologic, aceasta capacitate este fireasca si chiar necesara. Problema apare atunci cand povestile pe care le spune mintea nu sunt bazate pe realitate, ci pe rani emotionale vechi.
In psihologie exista numeroase teorii care arata ca experientele din copilarie modeleaza modul in care interpretam lumea. Teoria atasamentului (John Bowlby) explica faptul ca relatia cu parintii sau ingrijitorii formeaza "modelele interne de lucru" – convingerile despre cine suntem noi, cat de valorosi suntem si daca ceilalti sunt demni de incredere. De asemenea, cercetarile din domeniul neurostiintei arata ca experientele emotionale intense din copilarie influenteaza dezvoltarea circuitelor cerebrale implicate in detectarea pericolului, in special activitatea amigdalei, centrul responsabil de raspunsurile de teama.
Atunci cand un copil nu se simte vazut, iubit, acceptat sau protejat, cand este criticat constant, respins, umilit, confundat emotional sau abuzat intr-o forma sau alta, in interiorul lui apare o rana fundamentala. Din aceasta rana se dezvolta ceea ce psihologia numeste factori declansatori (triggers) – situatii, cuvinte, expresii sau comportamente care, mai tarziu in viata, reactiveaza aceeasi durere.
Aici incepe ceea ce putem numi arta povestirii.
Copilul interior, incercand sa inteleaga ceea ce i s-a intamplat, incepe sa construiasca povesti care se potrivesc durerii lui.
"Nu ma iubeste."
"Sigur ma va parasi."
"Am gresit cu ceva."
"Nu sunt suficient de bun."
"O sa fiu din nou ranit."
La inceput, aceste povesti au rolul de a oferi o explicatie unui copil care nu are inca maturitatea emotionala de a intelege comportamentul adultilor. Insa, odata devenit adult, acelasi mecanism continua sa functioneze aproape automat.
O privire mai rece, un mesaj fara raspuns, o critica sau o simpla schimbare de ton pot activa rana veche. In acel moment nu mai priveste adultul din prezent, ci copilul interior speriat, iar naratorul incepe sa teasa din nou scenarii elaborate.
Creierul completeaza informatiile lipsa cu presupuneri, iar acestea sunt aproape intotdeauna in acord cu vechile frici.
Astfel apar filme intregi in mintea noastra despre intentiile celorlalti, despre viitor sau despre propria valoare, desi in realitate nimic din toate acestea nu s-a intamplat.
Psihologia cognitiva numeste aceste mecanisme distorsiuni cognitive: citirea gandurilor altora, catastrofizarea, presupunerile fara dovezi sau filtrarea negativa a realitatii.
Mai mult, neurostiinta arata ca un gand repetat activeaza aceleasi retele neuronale iar si iar, intarindu-le prin procesul de neuroplasticitate. Cu alte cuvinte, cu cat repetam mai des aceeasi poveste, cu atat creierul o considera mai adevarata.
Aceste scenarii influenteaza apoi emotiile, deciziile si comportamentele noastre. Daca sunt convins ca voi fi respins, ma voi retrage sau voi deveni defensiv. Daca ma astept sa fiu abandonat, voi interpreta gesturile celuilalt prin aceasta lentila. Iar reactiile mele pot produce exact tensiunile de care ma temeam. Acesta este unul dintre mecanismele prin care se formeaza profetiile care se autoimplinesc.
In realitate, radacina acestor povesti nu se afla in prezent.
Ea se afla in nesigurantele timpurii, in anxietatile copilariei, in lipsa increderii in sine sau in ceilalti, in teama de respingere, abandon, critica sau umilire. Povestea nu vorbeste despre ceea ce este, ci despre ceea ce copilul interior se teme ca s-ar putea intampla.
Vindecarea incepe atunci cand observam diferenta dintre fapte si poveste.
Cand invatam sa ne intrebam: "Acest lucru chiar s-a intamplat sau doar mintea mea completeaza spatiile goale cu vechi temeri?"
In acel moment, naratorul interior incepe sa-si piarda puterea, iar adultul constient poate interveni cu blandete, compasiune si discernamant.
Poate cea mai frumoasa forma a artei povestirii nu este cea in care repetam vechile scenarii ale durerii, ci aceea in care alegem sa scriem o poveste noua — una construita pe incredere, iubire, siguranta si adevar. Pentru ca atunci cand se vindeca rana copilului interior, se schimba si povestea pe care o spune despre sine si despre lume.
Atunci cand ne simtim nelinistiti sau nesiguri pe noi, pe o situatie sau pe o alta persoana, dorim cu orice pret sa avem senzatia ca putem controla lucrurile. In acele momente mintea incepe sa inventeze povesti despre ceea crede ca gandesc ceilalti despre noi, umpland spatiile goale cu inventii despre ceea ce considera ca se petrece intr-o anume situatie.
Acesta este felul de autoaparare dezvoltat in copilaria timpurie de catre copilul interior ranit si este singurul instrument cunoscut pentru a se ajuta singur sa se simta mai imputernicit sim ai in control fata de ceea ce se petrece in jurul lui.
Din pacate, copilul interior, si-a continuat aceasta activitate subtila, subconstienta, pana in viata ta adulta de acum, in ciuda opiniei tale ferme ca “nu mai esti copil”. Ca si fizic, ca si numar de ani pe care ii ai de existenta, ca si activitati si responsabilitati sociale da, asa este, dar mental, sufleteste, subconstient, alaturi de versiunea ta adulta de suprfata, exista in continuare acea versiune a ta a copilului, pe care exact din acest motiv, o numim “interior”, pentru ca el isi are casa in inima si subconstientul tau.
Acum nu mai este vizibil fizic, dar energetic el exista in continuare si, daca nu ii sunt vindicate traumele emotionale, continua si va continua sa te saboteze toata viata ta.
Sursa “Artei povestirii” isi are radacina in nesigurantele tale, in anxietatile tale, in neincrederea in tine insuti sau in altcineva si in nutrirea constanta a sentimentelor de teama si ingrijorare.
Ce se intampla practice in teserea acestor adevarate filme Imaginate este ca pornind de la o situatie concreta, reala, in cazul in care rezultatele sau raspunsurile nu vin in timpul considerat de tine ca ar trebui sa se intample, se creaza un spatiu gol, iar mintea deja plina de insecuritati si frici uraste golurile, dar iubeste supozitiile, ideile ipotetice si prezumptiile. De ce? Pentru in esenta noastra suntem creatori la randul nostrum, bucati divine din sursa Creatoare a Tot Ceea Ce Este si evident, ne place sa cream si ne exercitam capacitatea aceasta in fel si chip.
Intr-un asemenea context insa, creatia vine dintr-un spatiu de frica, de nesiguranta si incertitudine, drept pentru care imagineaza scenarii negative, care sa se alinieze la pozitia initiala, la baza din care s-au creat toate celelalte povesti.
Prin comparative, asta pentru a-ti releva si latura pozitiva a capaticatii mintii noastre de a inventa povesti si a umple golurile din experientele vietii noastre, daca aceasta arta a povestirii se desfasoara dintr-un spatiu de iubire, de jovialitate, de bucurie de a trai si de a privi viata ca pe o minunata aventura care se desfasoara in fata ta cu toate minunatiile ei infinite disponibile spre a fi experimentate, atunci mintea va face acelasi lucru, va umple spatiile goale, dar cu povesti constructive si benefice.
Spre exemplu, sa ne inchipuim situatia in care trimiti un mesaj unui prieten, sau unei pritene (cu care poate ai chiar niste intentii romantice), iar persoana respective nu raspunde mesajului tau in timpul in care o face in mod obisnuit sau in care ai asteptarea sa o faca.
Ce se intampla cu mintea ta in acel moment in care incepe sa se creeze un spatiu gol?
Ce povesti incepe sa isi spuna?
Se poate ca initial sa apara ceva care pare inofensiv de genul: “Sper ca totul este in regula si nu s-a intamplat nimic aiurea.” Pare nevinovata gandirea aceasta, nu-I asa? Doar este normal sa iti faci griji pentru prietenii tai.
Mare atentie insa la acest cuvant care descrie intreaga succesiune de formulari mentale: grija.
Acesta este primul semn si cel mai important, ca tot cee ace urmeaza sa se prezinte in fluxul imaginative al mintii vine din traumele de nesiguranta si frica ale copilului interior.
Dovada sta continuarea povestii, si anume, ca, dupa inca o perioada relative scurta in care raspunsul nu apare, ingrijorarea pentru prietenul/a ta se amplifica si mintea adauga clasicele inlantuiri de intrebari si raspunsuri autoadresate cautand prin multitudinea de informatii existente in amintirile cele mai indepartate, cele formate in copilaria timpurie, cand absenta unui raspuns din partea adultilor a avut ca si consecinta o forma de abuz (fie emotional, fie chiar fizic).
Acest joc de du-te vino de intrebari si raspunsuri auto-adresate poate suna astfel:
“E suparat/a pe mine? Ce-am facut? Poate ca asta se intampla pentru ca n-am vrut sa merg cu el/ea unde m-a invitat. Poate ca nu prea ma place de fapt. Gata! Stiu! Se intampla pentru ca i-am spus acum doua zile ca nu imi place cum era imbracat/a.”
Si insiruirea poate continua.
Aceasta este varianta nociva a artei povestirii si a manifestarii puterii noastre creatoare.
In varianta constructiva, pozitiva, optimista si iubitoare a creatorului care suntem, prima data, chiar daca observe o intarziere in aparitia unui raspuns din partea pritenului/ei tale, si, da, poate sa apara si o scurta prezumptie ca “s-o fi intamplat ceva”, imediat aceastea vor fi sterse prin simpla alegere naturala de a nu acorda valoare si implicit de a nu te conecta la aceste ganduri si iti vei adduce in prim plan cunoasterea spunandu-ti simplu:
Tot ceea ce stiu cu adevarat este cai-am trimis un mesaj.
Atat si nimic mai mult, restul fiind complet constient ca sunt doar elucubratii ale unei minti plictisite.
Dialogul interior ar putea continua, desi de cele mai multe ori el absenteaza complet, intrucat un individ sigur pe el, cu un copil interior care ii este partener de drum, nu operator al deciziilor din viata sa luate pe baza traumelor emotionale, si se poate sa se asemene cu ceva de genul:
“Stiu ca ultima data cand am vorbitam purtat o conversatie draguta si totul a fost in regula intre noi. O sa ia legatura cu mine cand o sa poata. Am incredere in el/ea.”
In acest mod simplu, adultul vindecat din tine, isi aduce in prezent datele cunoscute despre interactiunea dintre tine si persoana respective, amintindu-si cu fapte concrete profunzimea conexiunii dintre voi, aducand calm, certitudine si detasare obiectiva fata de situatie, fara a mai permite mintii sa nascoceasca tot felul de ipoteze imaginate distructive care sa te duca intr-o stare de depresie, tristate sau disperare, bazate pe ranile emotionale din copilarie.
Nu iti voi spune ca este simplu, desi asa pare, caci nu este chiar cel mai usor lucru de facut, mai ales cand naturalul pentru tine este sa fabulezi in sens negativ, cand esti obisnuit sa aduci tot felul de argumente, de cele mai multe ori inventate, care sa iti demonstreze cat de insuficient esti, cat de rau, cat de putin, cat de nesemnificativ si cat de “bolnav” si nedorit esti. Atunci cand dialogul interior este unul negative, asa cum spuneam in capitolul anterior, si inventiile mintii pe tema data vor fi in aliniament cu acesta.
Dar cum deja am lucrat la acest aspect prin exercitiul anterior in care am aratat un nou mod de a proceda copilului tau ranit, un alt mod de a vorbi cu sine, intr-un mod pozitiv, vom continua prin exercitiul urmator in care vei fi ajutat sa descoperi cand sim ai ales despre cine nascocesti povesti.
Pentru acest exercitiu ti se cere sa completezi urmatoarele enunturi cu ceea ce simti sau stii ca este potrivit pentru situatiile prezentate. Lasa-ti intuitia sa te ghideze si rezista tentatiei de a hiperanaliza ceea ce iti apare ca si raspuns. Noteaza fix asa cum iti vine informatia. In aceste exercitii, iti reamintesc, ca se cere sinceritate, deschidere totala si vulnerabilitate, nu corectitudine si diplomatie. Esti doar tu cu tine si trairile tale, fara observator, fara public, fara martori. Doar tu si copilul tau interior ranit care asteapta sa vada din partea ta, adultul care se vindeca, siguranta si increderea ca poate sa fie din nou cine si cum era inainte ca toate aceste evenimente sa isi puna amprenta asupra lui.
Completeaza aceste fraze:
· Cea mai comuna poveste pe care mi-o spun despre mine este ca sunt __________________________________________________________________________________
· Persoana despre care spun cele mai multe povesti este __________________________________________________________________________________
· Nascocesc majoritatea povestilor despre aceasta persoana pentru ca __________________________________________________________________________________
· Nascocesc povesti pentru ca ma simt in felul asta in privinta relatiei __________________________________________________________________________________
· Stiu ca nascocesc aceste povesti, dar nu pot sa ma opresc pentru ca __________________________________________________________________________________
· Cand nascocesc povesti, simt ca sunt __________________________________________________________________________________
· Daca incetez sa imi spun aceste povestim m-as simti __________________________________________________________________________________
· Vreau sa simt ca tin situatia sub control si stiu ce se petrece cu ceilalti. Acest lucru are legatura cu faptul ca m-am simtit in felul asta in copilarie _________________________________________________________________________________
· Imi spun tot timpul povesti de tip “ce-ar fi daca”, indeosebi despre _________________________________________________________________________________
· Probabil ca am inceput sa nascocesc asemenea povesti in copilarie, cand s-a intamplat acest lucru __________________________________________________________________________________
· Stiu ca, copilul meu interior, trebuie sa auda asta la mine pentru a ma ajuta sa imi linistesc pornirea de a spune povesti ____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
· Tind sa nascocesc povesti in aceste tipuri de situatii __________________________________________________________________________________
· Mi-este greu sa imi bazez gandirea doar pe adevaruri, deoarece vreau sa nascocesc povesti. Asta se intampla pentru ca __________________________________________________________________________________
· Cand vreau sa ma calmez si sa capat incredere ca lucrurile se vor rezolva, asta este ceea ce imi voi spune mie insumi in loc sa nascocesc o poveste ______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Spor la descoperiri si povestiri creator positive, fii balnd cu tine insuti, fii intelegator si ai compasiune pentru acel copil ranit care ai fost! Ai putea chiar sa fii admirativ la perspectiva abundentei imaginatiei lui, chiar daca povestile pe care le-a creat pana acum nu sunt dintre cele mai fericite si benefice. Totusi, sunt dovada unei creativitati naturale extrem de bogate, iar cee ace ai acum de facut este pur si simplu sa il ghidezi in directia potrivita care sa sustina, cu aceeasi creativitate minunata, evolutia si dezvoltarea ta in mai bine. Doar atat. Este liber sa creeze si sa inventeze in continuare, dar din iubire si bucurie, cu scenarii optimiste si pozitive.
Atat pentru astazi.
Fiti Iubire!
*Gloria in Excelsis Deo!*